Silvia Tuvene. Muza

a inceput sa ploua, totul pare mai trist si mai impovarat. pe strada mea, la etajul 1 al blocului alaturat, cineva a impodobit deja pomul de craciun, cu luminite si tot tacamul. l-am zarit intr-o zi cand veneam de la facultate si am ramas cu privirea lipita de luminite. pe rambla nova, in centrul orasului erau niste oameni care aranjau niste instalatii si mosi craciuni. se pare ca a venit craciunul mai devreme. stiu ca mama o sa faca tortul ei de ciocolata si prajitura cu nuci. ar fi trebuit sa ii spun de fiecare data cat sunt de bune .

ieri m-am dus la plimbare la intamplare, am facut poze, cu ocazia asta mi-am dat seama si cat de impiedicata sunt. nu imi iese nici o poza cum as vrea. sau poate sunt doar prea perfectionista.
bramburind pe stradute, am nimerit din greseala la muzeul de arta moderna tarragona. era deja intuneric, m-am apropiat de placa pe care era inscris orarul, evident in catalana, incerc sa vad ce scrie si ce inseamna, imi dau seama, ma uit la ceas. in usa muzeului un tip se uita la mine. ma invita inauntru. eu incerc sa ii spun ca nu imi dau seama daca imi ajung 2 ore sa vad intreg muzeul. el insista sa intru. zis si facut. intru, imi scot portofelul sa platesc. o doamna de la receptie imi spune ca intrarea este gratis, dar ca va trebui sa predau geanta. eu dau sa ii predau si camera foto, dar ma opreste. fara flash am voie sa fac cate poze vreau.

muzeul mi-a placut, piesele foarte bine puse in valoare. m-a captivat mai ales expozitia sculptorului julio antonio. observ ca incepe sa imi placa sculptura.

pentru prima data in 5 ani de zile, nu muncesc. mi se pare foarte ciudat ca nu castig nici un ban (inca). in schimb ma ocup de un eseu pe tema universalitatii drepturilor omului si legatura lor cu globalizarea. incepe sa ma pasioneze domeniul de care inca sunt straina, ma apropii incet incet de el. am inceput sa citesc despre 11 septembrie pentru seminarul unesco. timpul trece prea repede, chiar si in tarragona. as vrea ca zilele sa fie mai lungi

nu pot manca nimic gatit de mine. orice fac este groaznic si sfarsesc prin a arunca tot ce gatesc. vorbeam cu un prieten ca si lui i s-a intamplat la fel in casa noua. imi spunea ca este aragazul, culmea e ca nici macar nu folosesc aragazul, nici macar o banala salata nu imi iese, nici macar painea prajita de dimineata. cred ca e din cauza casei, nu ma pot obisnui cu ea. camera mea e ok, nu mai am tendinta sa daram veioza de pe noptiera, ma inteleg bine cu masina de spalat, insa cu bucataria nu. orice fel de mancare sfarseste in dezastru, ba se lipeste, ba e crud, ba e prea mult, ba prea putin, ba fara sare, ba ars, ba prea mult ulei, ba prea putin ulei si tot asa. renunt la a mai gati, macar de mi-ar iesi sandwich-urile sau pizza semipreparata, dar nici astea nu imi reusesc. astept cu nerabdare sa imi gateasca cineva… altfel o sa ma fac portocalie de la atatea portocale mancate

cumva conex, dar fara mare legatura cu bucataria este cafeaua. inca nu am gasit o cafea decenta, in lipsa de altceva am incercat cappuccino. concluzia … una mierda (o porcarie).

‘You gave me hyacinths first a year ago;
‘They called me the hyacinth girl.’
—Yet when we came back, late, from the Hyacinth garden,
Your arms full, and your hair wet, I could not
Speak, and my eyes failed, I was neither
Living nor dead, and I knew nothing,
Looking into the heart of light, the silence.
Od’ und leer das Meer.

filmele sunt toate in spaniola . nu sunt subtitrate, sunt dublate. asa ca, pentru ca nu ma mai pot duce la filme, mi-am luat soundtrack-ul de la ultimul pe care l-am vazut in romania.

cred ca o sa fac o categorie aparte pentru posturile despre/din revistele de femei. tocmai cand ma intrebam cine cu o coloana vertebrala drepta care se termina cu un creier ar putea sa citeasca una din multele reviste de duzina semi-misogine, iata ca dau si peste un comentariu din partea cititorului:

“as fi fost de acord cu conceptul ca sunt standarde mult prea inalte pentru noi, dar….tocmai am primit cel mai important compliment de la un barbat….nu ai pic de celulita, cum reusesti??…si am decis ca voi merge tot asa ca si pana acum, fara diete, dar sport si iarasi sport…si din nou sport….eu cred ca vedetele nu pot concepe ca oadata cu varsta sa nu mai semene cu ceea ce au fost in tinerete, si la fel ar trebui sa fim si noi….” (pana la urma am aflat cine citeste reviste de duzina, femei … )

daca in lumea araba femeile sunt marginalizate, pentru ca nu mai poarta val, in lumea vest occidentala femeile sunt supuse unui tip de marginalizare similar daca nu sunt slabe, atragatoare in forma, tinere. numarul de bulimice, anorexice, al celor care isi fac implanturi cu silicon, care isi fac injectii cu botox creste in fiecare an. in fiecare luna sfaturi despre cum sa te imbraci mai bine, despre cum sa arati mai bine, cum sa fii mai seducatoare apar intre paginile revistelor de femei. toate creeaza o presiune enorma si unele mai slabe de inger (sau nici macar) ajung sa insire cuvinte ca cele din citatul de mai sus. marginalizarea orientala: infidela, tarfa si o puternica excludere din familie versus marginalizarea occidentala: imposiblitatea de a gasi un sot, haine care sa te incapa, job cat de cat in regula.

cel mai important compliment la care viseaza orice femeie este ca un barbat sa ii spuna ca nu are pic de celulita???!!! inteleg ca respectul pentru tine insati te indeamna sa fii aranjata, eleganta, aratoasa, la moda, fara celulita sau mai stiu eu ce te indeamna respectul de sine, dar exista si alte lucruri pe lumea asta in afara de lipsa celulitei. exista carti de citit, oameni de cunoscut, proiecte in care sa te implici, proiecte care sa schimbe cumva conceptele lumii occidentale sau care macar sa le puna sub semnul intrebarii, daca nu sa le schimbe. sa nu mai mentionez razboaie, atentate, foamete, inundatii. doar sexul frumos nu ar trebui sa se gandeasca la astea (sau sa gandeasca pur si simplu?). evident nu te poti gandi la toate in fiecare zi si nici nu e drept sa nu te bucuri de viata daca poti. toate cate se intampla in lume, ar trebui sa te faca doar sa vezi lucrurile dintr-o perspectiva usor diferita.

daca ar fi sa iau ad litteram cuvintele d-rei ar insemna sa nu mai existe oameni batrani. cum sa conceapa vedetele si nu numai ele ca pot imbatrani? cine poate concepe ca poate imbatrani? cea mai mare frica a lumii occidentale (moartea) incearca sa fie pacalita cu mici trucuri (botox, mult sport, alimentatie extra sanatoasa). in caz ca nu ai aflat draga cititoare, toti ajungem in acelasi loc, sau nu loc, punct: murim. ca suntem ingropati, ca suntem incinerati, ca ramanem sa zacem pe un camp, ajungem fix in acelasi punct. nu suntem imortali. oricat sport ai face, tot mori (imi pare rau sa iti spulber visul). tu o sa fii o baba stafidita, iar cel care ti-a facut complimentul un mosneag care nu mai are cu ce.

nu sunt o fatalista, nu ma gandesc in fiecare zi ca o sa mor, nici nu ma bucur de fiecare zi asa cum ar trebui, dar sa ma obsesionez sa fac sport, sport si iar sport… mai am si altele de facut. pentru a nu fi ipocrita, marturisec: ma duc si eu la o sala de sport (dar de 3 ori pe saptamana), imi place sa ma imbrac ok, dar … mai fac si alte lucruri.

pentru ca sunt din nou la scoala citesc literatura de specialitate: europe and human rights. nu m-am putut abtine si am luat de la biblioteca malcom bradbury: eating people is wrong

They are alike, prim scholar and perfervid lover:
When comes the season of decay, they both decide
Upon sweet, husky cats to be the household pride;
Cats choose, like them, to sit, and like them, shudder.

Like partisans of carnal dalliance and science,
They search for silence and the shadowings of dread;
Hell well might harness them as horses for the dead,
If it could bend their native proudness in compliance.

In reverie they emulate the noble mood
Of giant sphinxes stretched in depths of solitude
Who seem to slumber in a never-ending dream;

Within their fertile loins a sparkling magic lies;
Finer than any sand are dusts of gold that gleam,
Vague starpoints, in the mystic iris of their eyes.

bogdan tagged me (nu stiam eu prea bine ce inseamna, dar am aflat). nu am avut timp sa raspund, insa. cu scuzele de rigoare pentru intraziere, iata, raspund:

trei locuri care imi plac in bucuresti
- lipscani, centrul vechi pentru ca este pitoresc si boem
- cismigiu, imi aduce aminte de zile frumoase
- la mama alba iulia (imi aduce aminte de persoane dragi)

trei locuri pe care le urasc in bucuresti
- bulevardul unirii sau asa zisul centru economic, pentru ca e plin de banci
- toate zonele cu cladiri noi din sticla si pvc, pentru ca sunt urate si pentru ca distrug cladiri vechi cu adevarat frumoase (i.e. biserica armeneasca, catedrala sf. iosif)
- oricare dintre mall-uri sau toate trei (same shit)

trei locuri unde imi place sa ies cu prietenii in bucuresti
- amsterdam cafe
- arcade cafe
- manuel cafe

trei lucruri pe care un strain nu le-ar intelege in bucuresti
- faptul ca lumea nu sta la coada
- de ce lumea este atat de stresata
- mamaliga

cel mai snob cartier
-baneasa residential park

cel mai urat cartier
- ferentari

deocamdata i’ll keep my tag pentru mai tarziu.

azi am avut o intalnire foarte devreme, pe la ora 9.30. am fost sa il vad pe coordonatorul meu si apoi a trebui sa mai urc si sa cobor strazi si scari, si iar strazi si iar scari. pe avenida de palmeras aproape de mare era o invazie de copilasi insotiti de parinti si de profi. eu am coborat in port, apoi am urcat spre casc antiguo, si iarasi dau de copilasi, frumos aliniati vizitau orasul. am mai intrat la banca, unde by the by se intra persoana cu persoana. intri, te scaneaza intr-un fel de cutie de sticla si apoi daca nu ai arme sau bombe te lasa sa treci. cat eu am fost la banca, a intrat un tip in cutie, si o voce a inceput in spaniola interzisa intrarea in banca purtand arme de foc. (ok, mai este vreo iesire din banca in afara de aia unde e nenea cu arma de foc???!!!)
am iesit din banca, rasufland usurata si iarasi am dat peste copilasi. cred ca o sa analizez foarte bine multiplele cereri in casatorie primite, pentru ca o armata de copii mi se pare un mare semn (desi nu cred in semne) o fi timpul sa fac un bebe? (mama, daca citesti, e doar o intrebare retorica)