Silvia Tuvene. Muza

cred ca in orice domeniu este nevoie de publicatii serioase pe care interesatii in domeniul repectiv sa le poata citi spre edificare. peste week-end am rasfoit campaign si naked conversations, carte aparuta la nemira cu titlul conversatii libere.

cititind, de fapt rasfoind, nu citind campaign, caci nu cred ca cineva poate avea rabdare sa treaca de limbajul de lemn, mi-am dat seama ca e imposibil sa vrei sa citesti publicatii din domeniu (pr/publicitate/new media). totul este “o adevarata provocare”. i loathe “provocare”. un termen tampit, cliseistic si care nu spune nimic. sugestia mea pentru oameni de marketing care se apuca sa scrie carti de specialitate este sa renunte, daca nu lucreaza cu un profesor sau un cercetator care le poate da o viziune de ansamblu. mi se pare ca autorii se pierd in detalii, ca articolele nu au o structura si ca la sfarsitul fiecarei pagini citite nu pot reproduce nici macar o idee centrala. sunt repetivi si tributari unui alt model lingvistic.
volumul aparut la nemira e all in all o carte simpatica. traducerea insa nu mi s-a parut stralucita. inevitabil traducatorul s-a lasat influenta de limba engleza. un lucru destul de derajant in postura de cititor pentru ca pierzi din vedere ideile cartii.

“just like you said it would be” …imi canta in urechi. mai nou am hotarat sa merg cu muzica in urechi. nu mai suport claxoanele. am trecut pe la banca. pe o singura hartie mi-am vazut comprimati urmatorii 6 ani din viata. calea victoriei arata ca naiba mai nou. le-au permis soferilor sa parcheze acolo. un alt lucru urat la atatea altele in bucuresti. discutand cu unii cu altii, am ajuns la concluzia ca ma agit prea mult pentru niste prostii. oamenii aia nu aveau loc de parcare, nu puteau sa isi faca treaba ca lumea, ergo starea economiei ar fi varza, iar criteriul estetic este ultimul care ar trebui luat in considerare.

e bine cu muzica in urechi, desi ma simt cam autista. pot filozofa melodic despre ale vietii valuri.
“that is why i am so maad about you” … ma gandeam la oamenii “deosebiti” – sunt cei mai ridicoli, pentru ca sunt si cei mai transparenti. cum depun eforturi sustinute pentru ca ceilalti sa vada ca sunt “diferiti”, “deosebiti” si “speciali”, cum vor sa fie ei altfel decat altii, cum sunt complicati, grozavi. guess what? va asemanati cu restul de vreo 6 miliarde care cred despre ei fix acelasi lucru.

“paloma negra eres la reja de un penar” …oare toti oamenii sunt capabili de iubire? i should think not. diferenta intre oameni consta intr-un lucru simplu. daca sunt sau nu capabili de iubire. oare oi mai avea notitele de la mult planuita istorie a iubirii? ma bate gandul de un master in antropologie. cred ca asa as termina mult trudita/planuita/dorita istorie care zace pe undeva.

am ratat metroul. ma gandeam ca as putea sa o iau la pas. dar e cald, e prea multa lume care asteapta si astept si eu din intertie. in urechi imi suna “tu, te ascunzi pe sub copaci” … am deja un zambet in coltul gurii. ziua s-a luminat. o sa o iau pe jos, ies de la metrou, o iau intr-un pas leganat si agale …”numai tu poti sa astepti … “numai tu cu buzele gustoase”…

“[...]you don’t need to be a heroin addict or a performance poet to experience extremity. you just have to love someone” (nick hornby)

hotcity promitea multe. oare astea sunt femeile?

ieri am intrat la casa de ceai de pe smardan si mi-am cumparat 2 cani de culoare turcuaz (anda daca citesti, sorry, nu m-am putut abtine. promit sa te servesc si pe tine cu o cafea dintr-o cana turcuaz. te anunt din vreme ca sa porti ceva in ton: un biju, o fusta, sigur gasesti ceva). mi-am continuat drumul pana la mall vitan in cautare de suport de cani, dar ghinion, nu am gasit. pe bucata de drum parcursa mi-am dat seama cat de lipsit de traditie este bucurestiul si cum nimanui nu ii pasa de nimic, atata vreme cat iese un ban. se darama orice, se construieste oriunde. imi dau seama ca este al nu stiu catalea post in care remarc chestia asta, dar nu ma pot abtine.

cutremurele nu cred ca au ajutat foarte mult bucurestiul sa isi pastreze traditia arhitecturala, nici demolarile masive din anii comunismului si de asemenea nici harnicia bucurestenilor care construiau anapoda fara prea mare atentie pentru aspectul si rezistenta cladirilor.
astazi mentalitatea asta continua. am ajuns sa-i urasc si pe edili si pe dezvoltatorii de residential suites. e imposibil sa mai traiesti in orasul asta daca nu mai este spatiu; un lucru destul de evident pentru locuitorii orasului, nu si pentru dezvoltatori. nu e nevoie de construiesti in nestire. eram fericita cand se construia in pipera, macar acolo nu era nimic. mai nou se daramana in zona timpuri noi niste cladiri, ca sa rasara residential suite shit type of buildings. resursele orasului (apa, electricitate…) sunt limitate. gradul de confort este deja scazut: prea mult zgomot, prea multa aglomeratie, prea putin verde, prea putin spatiu. de pe balconul meu numar aproximativ 10 macarale. se construieste intens, cu furie si cu inversunare. oare de ce ar vrea cineva sa plateasca o caruta de bani pe un apartament intr-un oras sufocat?

cireasa de pe tort a fost cand la capatul lipscanilor, langa magazinul bucuresti a aparut o cladire glass and steel. este inacceptabil ca pe langa cladiri vechi care isi pastreaza farmecul si astazi sa apara niste mizerii de birouri. dar, totul e posibil la portile orientului, asa ca ma astept sa mai vad tot felul de cipercarii si cascarabete prin cele mai nepotrivite locuri

vacanta e pe trecute, se apropie toamna, iar toamna aduce cu ea si examene: de admitere, de marire, restante (pentru cei mai putin norociti). sistemul bologna ii impinge pe studenti sa isi caute un program de masterat cu care sa isi umple timpul. sa nu fiu totusi negativista – intre cei care se inscriu la master sigur sunt oameni care chiar vor sa studieze/aprofundeze anumite domenii.

pentru cei care opteaza pentru domeniul editorial, pentru cei care vor sa invete “cum se face o carte”, la universitatea bucuresti este masterul teoria si practica editarii, coordonat de d-nul mircea vasilescu. mai multe detalii despre dosarul pentru admitere, examen si cam ce se invata pe parcursul celor 4 semestre gasiti aici si aici 

in finele de saptamana ce a trecut am fost la cheile dambovicioarei. cativa prieteni, relaxare si o plimbare pana la pestera dambovicoarei. capitalul turistic, evident prost exploatat.

prima oprire am facut-o in campulung – care a fost prima capitala a munteniei. orasul isi pastreaza aerul de oras burghez medieval, este bine asezat – aerul vara, desi e cald afara, este placut si este destul de linistit. se mananca bine – eu am incercat casa regala.

la iesirea din oras am vizitat mausoleul eroilor – o priveliste destul de trista din doua motive. primul ar fi ca e dedicat eroilor din primul razboi mondial, iar pe mine ma impresioneaza intotdeauna orice legat de razboi. fotografii ingalbenite din care zambeau oameni in uniforme, cateva piese personale – un ceas de campanie, cateva medalii si decrete ale regelui ferdinand pentru decernarea oamenilor din fotografiile ingalbenite. decretele erau o slaba consolare, pentru ca medaliile au fost decernate post mortem. intreaga priveliste a exponatelor era destul de trista, prafuite, neingrijite. imaginea exponatelor se suprapunea pe imaginea pe care o lasau oamenii care vizitau mausoleul. din ce in ce mai multi oameni needucati, din ce in ce mai multi oameni lipsiti de bun simt si mi-e teama ca din ce in ce mai multi oameni care habar nu aveau ce se intamplase intre anii 1916-1918 cu romania. oameni care ating exponatele, oameni care vorbesc tare cu toate ca erau intr-un loc in care comemora moarte sutelor de mii de soldati romani din primul razboi mondial.

pretul biletului 2 lei, less than 1 EURO. planuri de extindere, de inmultire a numarului de exponate sau de renovare a unor sali prin care razbarea igrasia nu sunt. nu sunt fonduri! mausoleul tine de consiliul judetean. ar trebui ca marile companii care isi au activitatea in zona sa se implice mai mult. macar sa ii ajute pe oamenii astia cu know how-ul necesar sa acceseze fondurile. nu sa le dea banii, dar sa ii ajute sa obtina banii astia. asta ar fi un exemplu frumos de csr si daca stau bine sa ma gandesc o datorie, companiile respective afectand viata comunitatii de acolo.

pe site-ul mdlpl-ului sunt informatii care pot fi utile. se gasesc aici. nu imi dau seama daca mausoleul este sau nu in mediul urban …

am descoperit cateva bloguri despre bucuresti. ma intreb daca vreodata bucurestiul va arata ca un oras asezat cu lume politicoasa? tind sa cred ca nu. ca sa obtii un climat social caracterizat prin bunul simt si simtul comun trebuie oameni educati, oameni care sa cada pe spate cand au bani si de emotie sa isi ia un a seis (a6). la cata lipsa de repere si valori este in orasul asta, mi-e greu sa cred ca vreodata nu or sa existe mitocani. oricum, e o specie care evolueaza. exact ca virusii. acum mitocanii sunt manageri, au masini scumpe si se imbraca la costum. puah! mi-e greu sa cred ca bucurestiul va pastra ce are bun. e indeajuns sa ma gandesc la cate porcarii se fac cu spatiile publice, cate cladiri dispar, se ruineaza singure sau sunt daramate si sa imi dau seama ca bucurestiul asa cum il stiu eu se va inrautati, cel putin la nivel vizual.
insa blogurile despre bucuresti merita vizitate:  bukuresh blog si case uitate.

ieri am hotarat ca este timpul sa ma tund. si mai intai am intrebat in stanga si in dreapta pentru recomandari. raspunsuri evazive si cateva concluzii

• este o chestie de noroc sa te tunda cineva cum trebuie
• in saloanele de fite de tund cateodata la fel de bine ca in cele ieftine
• dai bani pe fite in speranta ca nu vei pleca de la coafor plangand
• oricum la orice coafor ai merge te tunde approximativ la fel. meaning, dupa cum se poarta
• ah, si nu se spune coafor, ci salon

eu am ales sa ma duc intr-un salon cu cea mai mare densitate de vedete pe metru patrat, dar unde nu conteaza daca este elena basescu sau elena udrea sau elena de la contabilitate, vei fi tratata la fel. la ora 4 pm eram singura vedeta si cred ca intram la categoria vedete de la contabilitate sau alte domenii obscure. rationamentul care a primat a fost ca salon-ul e in drumul meu.

nu sunt neaparat judgemental, dar atmosfera de la salon era aceeasi de la coafor, doar ca in loc de coafeze si frizeri avem hairstilisti. in rest, mai nici o diferenta.

am dezgropat din admin un post mai vechi, cam de vreo saptamana. o saptamana care inca nu stiu unde a zburat. anyway, voiam sa vada lumina “tiparului”.
trec zilnic pe smardan, cam de doua ori pe zi. imi place sa vad cum dimineata cafenelele scot mesele in mijlocul strazii, cum se aranjeaza scaunele, imi place the kitchen si aerul desuet al strazii cu prea multe rochii de mireasa. imi place ca seara cand cobor dinspre lipscani aproape ca nu pot trece de atata lume.

in dimineata asta inca din dreptul cafenelei arcade se simtea in aer miros de levantica. pentru o clipa am crezut ca sunt in campul din reclama de la l’occitane. un batranel avea o sacosa de rafie, din care scotea buchetele de levantica. un domn in varsta cumparase deja de la el si stateau de vorba despre cum era odata bucurestiul. am cumparat si eu … si mi s-a parut a fi cel mai patrunzator parfum de levantica pe care l-am simtit vreodata.

nu cred ca as fi putut cumpara levantica pe strada in barcelona sau in londra. cred ca asta imi place la bucuresti – este plin de surprize. unele placute. imi place ideea de a cumpara ceva pe strada, parca m-am intors in timp vreo 80 de ani.