Silvia Tuvene. Muza

că tot ne aflăm în lunga vară fierbinte, în care cămășile albe rivalizează cu tricourile bleu-ciel lacoste, un film despre cum se poate să fii leader nu strică.
povestea lui invictus este povestea africii de sud și a mișcării anti-apartheid cu două personaje simbol: nelson mandela și francois pienaar, căpitanul echipei de rugby springboks.

mandela, fost deținut politic pentru 27 de ani, militant pentru drepturile omului, pentru o africă de sud pacificată, câștigătorul premiului nobel, iar francois pienaar, sportiv dedicat și ambițios.
mandela, devenit președinte al africii de sud a ținut să organizeze campionatul mondial de rugby din 1995 în africa de sud.  a fost public cel mai ardent susținător al echipei springboks, majoritar formată din albi și a reușit să coaguleze în jurul acestei echipe toată miza anti-apartheid. mandela cu imensa lui inteligență politică a înțeles că nimic nu mobilizează oamenii din diferite etnii și categorii sociale ca sportul. în 1995, în ciuda atâtor probleme rasiale, o țară de 43 de milioane a susținut o echipă cu sufletul la gură. victoria springboks împotriva celor din noua zeelandă, a fost și victoria  unei țări care a făcut un prim pas în a spune nu unei dispute care părea fără sfârșit.

că omul sfințește locul nu mai trebuie să o spun, că e nevoie de oameni inteligenți și mai ales altruiști, care să pună probleme nației mai sus de bălăcăreala politică, pentru a învinge, nici asta nu mai trebuie spusă.

de fiecare dată când citesc din  jurnalul lui mihail sebastian, îl regăsesc a fi aceeași mărturie sfâșietoare, tulburătoare și life changing despre limitele condiției umane, dar mai ales despre depășirea lor.

anii războiului văzuți prin ochii lui sebastian sunt o lecție de umilință. între teroarea bombardamentelor și puținele momente de relaxare ca invitat al lui a. bibesco, sebastian și-a trăit viața, paradoxal, într-o libertate absolută, în singura democrație adevărată, aceea a culturii (a literaturii și a muzicii): lucrând la proiecte literare proprii, ascultând concerte la atheneum (radioul îi fusese confiscat), consumând până la abandonare literatură (autori englezi: shakespeare, de quincey, austen; francezi: balzac, molière).

citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dincolo de toate acestea e umbra dezastrelor care încă mai pot veni (sebastian, m, jurnal, bucurești, humanitas, 1996,  p. 531, însemnare din 6 nov. 1943)

în perioada 1940-1944, sebastian și-a trăit zilele suferind multe griji materiale, cu teama de a nu-i fi deportată familia și cu  îngrijorare pentru soarta fratelui său poldy, aflat în franța.

sebastian este omul de cultură pe care îl admir, poate cel mai mult.  aș putea spune despre sebastian că este personajul meu preferat (ar merita un film). pentru mine este un model aspirațional, un om asemeni căruia mi-aș fi dorit să fiu:  un om generos, inteligent și mai ales înzestrat cu o extraordinară putere de a ierta. pentru a răspunde întrebării lui primo levi: un om, abia acesta este un OM adevărat.

pentru sebastian simt evlavie, atât pentru a fi fost reprezentantul stirpei alese, dar și pentru a fi trăit viața cu modestia și înțelepciunea cu care a făcut-o. un om pe atât de talentat și inteligent, pe atât de discret.

campania poliției române de prevenire a infracțiunilor de furt și tâlhărie, care rulează în ratb, condamnă vanitatea femeilor: „un hoț nu îți zâmbește ție, ci bijuteriilor tale”.
observ și nota puțin/mult sexistă. bine, femeile sunt cel mai des victimele, dar totuși… femeile nu au monopol asupra vanității și îmi închipui că și bărbații pot fi victimele hoților.

aproape oricine se bucură, când găsește un chilipir: o pereche de pantofi la un preț scandalos de mic, o haină la un preț redus, o casă ieftină, un examen la care ai copiat sau a fost atât de simplu, încât nici măcar nu era nevoie să copiezi.
aproape niciodată nu ne bucurăm, când nu reușim ce ne propunem. când ceva ce părea un chilipir ne contrazice. lăcomia noastră pentru bine, ne face să ne simțim nedreptățiti. cam la fel cum s-au simțit părinții și odraslele lor la examenul de evaluare națională, la română. subiectiva/predicativa i-a coalizat pe toți să proclame cât sunt de năpăstuiți: copiii lor nu vor lua 10! nu sunt de acord cu un subiect capcană, dar sunt de acord cu subiecte mai grele, care ridică ceva probleme. subiectul ar fi fost ok, dacă nu alegeau ceva care să suscite atâta controversă, însă asta este o altă poveste.
aș vrea să vad părinți și elevi în stradă, pentru că se simt nedreptățiți și jigniți de subiectele facile de la bac 2012. nu e nimeni care să protesteze că le-a insultat cineva inteligența și munca lor de 12 ani.
la română și istorie sunt niște subiecte de sugari, nu de liceeni. probele au fost concepute clar să poată fi trecute nu cu 5, ci cu minimum 6-7.
și culmea, nimeni dintre cei care susțin examenul-chilipir nu se arată indignați!