Silvia Tuvene. Muza

mie îmi place iarna asta, de fapt îmi plac iernile de câţiva ani încoace. mi se par un semn de normalitate  pe nişte timpuri când normalitatea e rara avis.

mă păcălesc singură că încălzirea globală este departe. ăsta este motivul general şi abstract, motivul palpabil este că iarna lumea e mai încetinită, mai puţin grăbită. măcar silit şi tot e bine. goana asta zilnică are şansa unui repaos şi de aceea mi-aş dori să ningă în fiecare zi, muuult şi bine şi aşezat, şi să bată viscolul şi să nu se mai grăbească nimeni nicăieri.

mi-ar fi părut bine să fi trăit acum  vreo 150 de ani şi să fi prins un bucureşti cu sănii. cred că lumea era cevaşi mai înţeleaptă acum 150 de ani. nu omorau zăpada şi iarna, ci se adaptau timpului de afară. profitau de tihna adusă de anotimpul rece.

iarna asta am să profit cât pot nu o să fac oameni de zăpadă, dar cel puţin nu mă voi mai grăbi nicăieri.

după lungul post explanator de mai devreme, urmează şi unul exemplificator. topul filmelor preferate:

1. the english patient
2. in the mood for love
3. mar adentro
4. lucia y el sexo
5. chicago
6. contacto
7. little children
8. the reader
9. the painted veil
10. wuthering heights
11. train de vie
12. i’ve loved you for a long time
13. gosford park
14. todo sobre mi madre
15. great expectations
16. the talented mr. ripley
17. la vitta e bella
18. up at the villa
19. pulp fiction
20. 21 grams

nu sunt o expertă într-ale filmului, nu sunt nici critic de film, dar sunt sau mai degrabă eram un consumator avid de filme.

am văzut că the hangover a câştigat globul de aur şi mi-am pus serioase semne de întrebare. ştiu că asta fac oamenii în postmodernism – îşi pun întrebări (deştepte), deconstruiec, reinterpretează şi recitesc totul prin alte grile de lectură, cu alţi ochi.

umorul îşi are propriile vârste. ceea ce il făcea pe moliere sau pe un grec din eleda să râdă, mie este posbil să nu mi se mai pară comic.
situaţia de care vorbeam este aici şi acum – oameni care trăiesc în contemporaneitate. am auzit opinii favorabile lui the hangover. ceea ce ma aduce la motivul pentru care am început a scrie acest post. the hangover, care mie personal mi se pare o abominaţie şi mai nou mult aşteptatul, comentatul, premiatul avatar, o platitudine perfectă, suscită atât de mult interes încât întrebarea legitimă este de fapt: ce face dintr-un film un film? ce face dintr-un film un film bun?

structuraliştii susţineau că ceea ce face dintr-un text un text literar se află în text şi este ceea ce jakobson numea literaturitate. extrapolând asupra filmului, ceea ce face un film un film este “film-turitatea”.

bineînţeles, mai trebuie să existe încă o raportare: este vorba de circuitul de consum în care se înscrie filmul respectiv. există trei circuite mari si late, care tind să fie două, căci în ştiinţele spiritului totul este relativ şi supus revizuirii.

un circuit este alcătuit dintr-o reţea de  producători, distribuitori şi consumatori de filme.

1. un prim circuit este cel canonic – cel reprezentat de instituţiile filmului (academia americană de film, cea britanică). acel circuit în care gustul celor puţini este impus celor mulţi în mod politically incorrect, dar sănatos din punct de vedere intelectual   în care cei care ştiu/cunosc emit judecăţi de valoare şi alcătuiec liste, respectiv canonul cinematografic. în canon intră filmele clasice ale cinematografiei: hitchcock, fellini, etc…

2. circuitul de avangarda – cei care cred în anti-film, anti-scenariu, care cred în noutatea absolută şi rup orice legătura cu tradiţia. circuitul de avangardă tinde să fie înghiţit de circuitul canonic, pentru că circuitul academic a recunoscut noutatea absolută şi a integrat-o în canon. în această categorie ar intra filmele nouvelle vague.

3. circuitul de larg consum- în acest circuit intră acele filme cu succes de casă, care atrag cât mai mulţi spectatori în sală, acele filme care nu depăşesc orizontul de aşteptare al spectatorului mediu.

mai trebuie explicată problema film-turităţii. filmul aspiră la statutul de arta, pe care eu i-l conced, nefiind o expertă. dacă filmul este o artă atunci ceea ce il guvernează este esteticul. intr-o naratiune scrisa, nu jucata, conteaza felul cum este povestit, nu ceea ce este povestit. acelasi lucru este valabil si pentru film; filmul are însă avantajul de a se servi de imagine acolo unde scriitorul are doar cuvintele.

imaginea a devenit cea mai importanta pentru film si totul tinde să se reducă la efectele speciale. aşa se explică cum avatar, un film cu dialoguri placide, o poveste terbil de slabă, dar cu multe efecte speciale, înregistrează succes.

revin puţin la naraţiune, căci cu sau fără efecte speciale, filmul este o naraţiune. într-o naraţiune contează două aspecte: logica acţiunii şi sintaxa personajelor.

logica acţiunii – într-o naraţiune acţiunea merge din nod, în nod. la fiecare nod se deschid conflicte care se pot incheia imediat, sau peste câteva cadre sau pot rămâne în final deschise – în cazul filmelor cu eroi – superman, spiderman, batman… etc

sintaxa personajelor – face ca personajele să se comporte conform unei anumite conduite, să se poarte cum trebuie să se poarte. i.e. superman nu se duce la bar să bea cu amicii o bere şi lasă un copil să moară. el se comportă ca un erou – nu poate avea momente de frică, decât în cazul în care scenaristul îl trateaza în cheie ironică sau comică. ideea centrală ar fi că personajele trebuie să fie veridice. de la aristotel cetire toată arta este mimesis.

am sa iau exemplul lui avatar, căci e la îndemână. america nu a avut colonii. trist pentru ei se pare, căci este o temă care refulează în epoca postcolonială. multă lume a pus semnul egalităţii între situaţia din film şi situaţia din irak. mie mi se pare mai degrabă povestea cuceririi popoarelor exotice de la sfârşitul secolului 19 începutul secolului 20, decât cucerirea irakului. avatar reiterează, fără să arate totuşi că omenirea a evoluat sau măcar regretă povestea taierii padurilor equatoriale şi  nimicirea populaţiilor indigene. povestea este banală şi prost jucată, până la limita suportabilului. singurul star este cameron, care a capatat statutul de mare artist pentru că şi-a urmat visul. nu înţeleg entuziasmul, e firesc – el este un om de film. e normal să aibă în cap idei pe care nu le pune imediat în practică, de altfel şi fiecare dintre noi, oameni banali, amânăm să facem anumite lucruri până când momentul este propice.

revenind la film-turitate. cred că este o notiune care inglobează mai multe aspecte: actorii care trebuie să ştie să joace, efecte speciale, muzici, povestea. toate işi aduc aportul la valoarea filmului. ele se află într-un echilibru şi nu se poate fără existenţa uneia dintre ele. sau se poate, dar rezultatul este mediocru, e.g. avatar, the hangover şi lungul şir de filme pe care le-am uitat îndată ce le-am văzut.

testul valorii constă în două lucruri: revederea filmului – daca revazându-l, filmul îţi mai spune ceva, atunci e valoros şi forma lui – dacă nu îţi doreşti să schimbi nimic la el, atunci, iarăşi işi dovedeşte valoarea.

N.B. există un sens de suprafata si unul de adâncime, unul literal şi unul spiritual. 2 privitori ai aceluiaşi film vin cu experienţe diferite, şi cu bagaje intelectuale diferite. unul poate vedea dincolo de sensul de suprafaţă şi găsi sensuri ascunse ochiului neavizat, altul îşi dă seama că sub limbajul de suprafaţă nu există un alt mesaj, iar atunci descalifcă filmul.