Silvia Tuvene. Muza

am revăzut closer şi încă nu m-am convins că e un film bun, însă replica “Thank you for your honesty. Now fuck off and die.” face toti banii. iar dacă adăugăm şi soundtrack-ul, e chiar un film decent.  ’

nu sunt o expertă într-ale filmului, nu sunt nici critic de film, dar sunt sau mai degrabă eram un consumator avid de filme.

am văzut că the hangover a câştigat globul de aur şi mi-am pus serioase semne de întrebare. ştiu că asta fac oamenii în postmodernism – îşi pun întrebări (deştepte), deconstruiec, reinterpretează şi recitesc totul prin alte grile de lectură, cu alţi ochi.

umorul îşi are propriile vârste. ceea ce il făcea pe moliere sau pe un grec din eleda să râdă, mie este posbil să nu mi se mai pară comic.
situaţia de care vorbeam este aici şi acum – oameni care trăiesc în contemporaneitate. am auzit opinii favorabile lui the hangover. ceea ce ma aduce la motivul pentru care am început a scrie acest post. the hangover, care mie personal mi se pare o abominaţie şi mai nou mult aşteptatul, comentatul, premiatul avatar, o platitudine perfectă, suscită atât de mult interes încât întrebarea legitimă este de fapt: ce face dintr-un film un film? ce face dintr-un film un film bun?

structuraliştii susţineau că ceea ce face dintr-un text un text literar se află în text şi este ceea ce jakobson numea literaturitate. extrapolând asupra filmului, ceea ce face un film un film este “film-turitatea”.

bineînţeles, mai trebuie să existe încă o raportare: este vorba de circuitul de consum în care se înscrie filmul respectiv. există trei circuite mari si late, care tind să fie două, căci în ştiinţele spiritului totul este relativ şi supus revizuirii.

un circuit este alcătuit dintr-o reţea de  producători, distribuitori şi consumatori de filme.

1. un prim circuit este cel canonic – cel reprezentat de instituţiile filmului (academia americană de film, cea britanică). acel circuit în care gustul celor puţini este impus celor mulţi în mod politically incorrect, dar sănatos din punct de vedere intelectual   în care cei care ştiu/cunosc emit judecăţi de valoare şi alcătuiec liste, respectiv canonul cinematografic. în canon intră filmele clasice ale cinematografiei: hitchcock, fellini, etc…

2. circuitul de avangarda – cei care cred în anti-film, anti-scenariu, care cred în noutatea absolută şi rup orice legătura cu tradiţia. circuitul de avangardă tinde să fie înghiţit de circuitul canonic, pentru că circuitul academic a recunoscut noutatea absolută şi a integrat-o în canon. în această categorie ar intra filmele nouvelle vague.

3. circuitul de larg consum- în acest circuit intră acele filme cu succes de casă, care atrag cât mai mulţi spectatori în sală, acele filme care nu depăşesc orizontul de aşteptare al spectatorului mediu.

mai trebuie explicată problema film-turităţii. filmul aspiră la statutul de arta, pe care eu i-l conced, nefiind o expertă. dacă filmul este o artă atunci ceea ce il guvernează este esteticul. intr-o naratiune scrisa, nu jucata, conteaza felul cum este povestit, nu ceea ce este povestit. acelasi lucru este valabil si pentru film; filmul are însă avantajul de a se servi de imagine acolo unde scriitorul are doar cuvintele.

imaginea a devenit cea mai importanta pentru film si totul tinde să se reducă la efectele speciale. aşa se explică cum avatar, un film cu dialoguri placide, o poveste terbil de slabă, dar cu multe efecte speciale, înregistrează succes.

revin puţin la naraţiune, căci cu sau fără efecte speciale, filmul este o naraţiune. într-o naraţiune contează două aspecte: logica acţiunii şi sintaxa personajelor.

logica acţiunii – într-o naraţiune acţiunea merge din nod, în nod. la fiecare nod se deschid conflicte care se pot incheia imediat, sau peste câteva cadre sau pot rămâne în final deschise – în cazul filmelor cu eroi – superman, spiderman, batman… etc

sintaxa personajelor – face ca personajele să se comporte conform unei anumite conduite, să se poarte cum trebuie să se poarte. i.e. superman nu se duce la bar să bea cu amicii o bere şi lasă un copil să moară. el se comportă ca un erou – nu poate avea momente de frică, decât în cazul în care scenaristul îl trateaza în cheie ironică sau comică. ideea centrală ar fi că personajele trebuie să fie veridice. de la aristotel cetire toată arta este mimesis.

am sa iau exemplul lui avatar, căci e la îndemână. america nu a avut colonii. trist pentru ei se pare, căci este o temă care refulează în epoca postcolonială. multă lume a pus semnul egalităţii între situaţia din film şi situaţia din irak. mie mi se pare mai degrabă povestea cuceririi popoarelor exotice de la sfârşitul secolului 19 începutul secolului 20, decât cucerirea irakului. avatar reiterează, fără să arate totuşi că omenirea a evoluat sau măcar regretă povestea taierii padurilor equatoriale şi  nimicirea populaţiilor indigene. povestea este banală şi prost jucată, până la limita suportabilului. singurul star este cameron, care a capatat statutul de mare artist pentru că şi-a urmat visul. nu înţeleg entuziasmul, e firesc – el este un om de film. e normal să aibă în cap idei pe care nu le pune imediat în practică, de altfel şi fiecare dintre noi, oameni banali, amânăm să facem anumite lucruri până când momentul este propice.

revenind la film-turitate. cred că este o notiune care inglobează mai multe aspecte: actorii care trebuie să ştie să joace, efecte speciale, muzici, povestea. toate işi aduc aportul la valoarea filmului. ele se află într-un echilibru şi nu se poate fără existenţa uneia dintre ele. sau se poate, dar rezultatul este mediocru, e.g. avatar, the hangover şi lungul şir de filme pe care le-am uitat îndată ce le-am văzut.

testul valorii constă în două lucruri: revederea filmului – daca revazându-l, filmul îţi mai spune ceva, atunci e valoros şi forma lui – dacă nu îţi doreşti să schimbi nimic la el, atunci, iarăşi işi dovedeşte valoarea.

N.B. există un sens de suprafata si unul de adâncime, unul literal şi unul spiritual. 2 privitori ai aceluiaşi film vin cu experienţe diferite, şi cu bagaje intelectuale diferite. unul poate vedea dincolo de sensul de suprafaţă şi găsi sensuri ascunse ochiului neavizat, altul îşi dă seama că sub limbajul de suprafaţă nu există un alt mesaj, iar atunci descalifcă filmul.

surprizele la inceput de 2009 in materie de filme sunt cum nu se poate mai placute. pierdusem speranta in ultima vreme ca am sa mai vad un film care sa imi faca placere prea curand.

nu stiu daca pentru valoarea lor intrinseca sau doar in comparatie cu filmele deplorabile pe care le-am vazut, dar recomand calduros:

vicky cristina barcelona – pentru a vedea o vara catalana, torida si plina de pasiune, not to mention jocul lui javier bardem si penelope cruz

the reader – pentru a vedea ca umanitatea (nu) salasuieste peste tot si pentru ca uneori unii oameni ne marcheaza destinul pentru totdeauna. fie ni-l modeleaza de la un capat la altul, fie vin la sfarsitul desavarsirii proprii si incununeaza cumva experienta de viata.

revolutionary road – un film despre cum oamenii prefera de multe ori visul in locul vietii.

in materie de carti recomand despre seductie si leonardo- codices & machines

aseara mi-am adus aminte de cate am uitat: franturi, versuri, cuvinte din diferite limbi, oameni. unele lucruri pe care le-am dat uitarii nici macar nu le regret. pe altele insa le caut din nou fie pe google , fie prin carti, fie ma fortez sa gasesc in vreun colt al memoriei si nu reusesc sa mi le amintesc. dar in diverse momente ale zilei sau chiar inainte sa adorm imi bine in minte lucruri care m-am framantat toata ziua, dar pana dimineata le uit.

astazi mi-am adus aminte de the english patient, film pe care l-am vazut de peste 35 de ori cap coada, si probabil de peste 50 de ori doar fragmente, deci un total de apoape 85 de ori give or take. mai am putin si bat suta as putea sa ii dau sfaturi lui Anthony Minghella, iar daca ar trai probabil as face-o. i-as sugera sa schimbe tonul unui actor intr-o scena din cele cate are filmul. in rest filmul are de toate: constructie epica (de fapt reconstructie), trama bine pusa la punct, costume, muzica, actori, subtilitate. unul dintre filmele care m-a facut sa il descoper pe herodot, pe wang wang blues, fred astaire si m-a facut sa ma indragostesc de cairo si de salurile cadrilate – tartan culoarea rosie si sa imi doresc cu ardoare un degetar de argint (inca nu mi-am luat unul).
cei de la british council cred ca mi-au pus la un moment dat ban, caci imprumutam mereu caseta, eram omniprezenta pe lista de rezervari. cartea mi s-a parut lipsita de subtilitatea filmului. e posibil sa fi fost de vina si traducerea.
ma intreb acum gandindu-ma … oare a fost varsta? oare voi mai putea simti acelasi entuziasm, avea aceeasi rabdare sa vad, sa revad un film sau sa citesc o carte?

de la wong kar-wai, cel care a regizat in the mood for love, este de ceva vreme in cinematografe my blueberry nights, tradus simpatic in romana, iubire cu gust de afine. pacat ca este cu jude law , un actor pe care il prefer in piese de teatru, decat in filme. am sa merg sa il vad astazi.
later edit: nu am mai mers la film, things got crazy.

- am vazut de curand atonement. ian mcewan ramane un scriitor favorit si prezent in spatele scenariului rescris. cred ca este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut in ultima vreme

- am vazut el ofrananto. e un film care reuseste sa creeze o atmosfera spooky, dar foarte asemanator cu the dark, in sensul ca raspunde la aceeasi intrebare: ce nu ar face o mama pentru copilul ei?
- am revazut in the mood for love. un film a carui premiera a avut loc acum 8 sau 7 ani. eram la liceu parca. am vazut filmul la cinema europa, pe mosilor, cand am iesit de acolo in lumina soarelui am strans ochii. imi dadusera lacrimile de la soare. nu intelesesem mare lucru din film. revazandu-l mi-au dat lacrimile, but not because of the sun.

am vazut sweeney todd, the demon barber of fleet street. un film reusit pentru cine gusta musicalurile si filmele de tim burton. versurile mi s-au parut subtile, iar imaginile usor caricaturale de la un punct. in rest inconfundabil tim burton: londra gri a la charles dickens, personaje gotic-romantice si multe povesti triste de dragoste.

toata lumea stie ca sunt a cinema goer. ieri am mai adaugat un an. ca aproape in fiecare an in luna iunie, de la premiera incoace, am revazut todo sobre mi madre. prima data l-am vazut cand am implinit 18 ani. a trecut ceva vreme, insa filmul lui almodovar rezista timpului.

as putea spune ca filmele lui almodovar au marcat pentru mine etape importante ale vietii. fie ca le-am vazut in momente care marcau ceva, fie ca le-am vazut cu persoane care conteaza pentru mine. ultimul care m-a marcat a fost volver, pentru ca l-am vazut cu cine conteaza

mi-a venit in minte 25th hour, un film pe care l-am vazut demult si pe care desi l-am tot vazut prin grila de filme hbo, nu am mai reusit sa-l mai revad in intregime. l-am vazut la studio, demult, sa fi fost prin 2002-2003 cu prietena mea, luiza. m-a marcat. america o vad prin american beauty si 25th hour.

nu stiu daca mai tine cineva minte scena monologului lui monty. eu o mai tin minte si mai aplic din cand in cand fuck me? fuck you!!!

e bine cand ai ce invata de la film

week-endul care a trecut am fost la cinema. music and lyrics – il recomand din toata inima. cred ca hugh grant este unul dintre cei mai buni actori de comedie de acum.

am continuat si acasa momentul de comedie. antena 1 a difuzionat the mirror has two faces. eu l-am vazut probabil pentru a 10-a oara. a fost funny