Silvia Tuvene. Muza

atâtea școli de comunicare, de mediere a conflictelor și la ce bun? comunicăm din ce în ce mai puțin, ne urâm din ce în ce mai mult și ne întelegem mai puțin unii pe alții. măcar dacă lumea ar tăcea, nu s-ar mai auzi tot zgomotul ăsta inutil.

Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit/viața să ți-o mărească la nesfârșit./Aștepți ce de altă tărie ține,/ce-i unic, puternic din cale-afară,/ trezirea pietrelor, /adâncimi întoarse spre tine.

proactiv este poate barbarismul care mă deranjează cel mai mult. eu nu sunt proactivă, nu știu să fiu așa. nu îmi dau seama dacă se învață sau dacă pur și simplu ține de firea oamenilor, de un instinct vital care te împinge să te zbați și să iei ce crezi că ți se cuvine de la viață.

eu știu însă să aștept cuminte și frumos, poate nu mereu frumos, căci îmi mai pierd și eu răbdările, dar așteptarea mă definește ca o haină bine croită. să duc gândul și mai departe să mă întrec în sofisme: cine n-a așteptat, n-a trăit.

așteptăm să creștem mari, să intrăm la liceu, să terminăm facultatea, să ne îndrăgostim, să găsim o slujbă care ne face fericiți. așteptarea este însăși viața, dovada – momentul în care nu mai aștepți nimic viața se încheie.

există în promisiunea unei prime întâlniri, a unui sărut, a nașterii unui copil o așteptare plăcută, care cuprinde în sine un ghem de potențialități, când îți dai seama că toate scenariile imaginabile sunt în cărți.

cred că asta ar fi definiția fericirii: o așteptare perpetuă, confirmată și răsplătită. într-o zi, la cumpăna apelor, ce poate fi mai plăcut decât o așteptare blândă și cuminte? un semn, un gest și viața capătă culoare.

casele, bijuteriile, cărțile vechi mă cuceresc. mi-aș dori o casă să locuiesc într-o casă veche, cu tavene înalte, cu spații largi. în același timp, e adevărat că toate lucrurile au un timp și o vârstă. dacă nu ești legat organic de o astfel de casă, e greu să îți găsești locul în ea, să o cucerești pentru a te lăsa să devii parte din propria ei viață.
în același timp mi se pare ceva sfâșietor de trist să înstrăinezi bijuterii, haine, obiecte personale. parcă nu își mai găsesc locul în alte mîini și în alte case. e ceva care îmi strânge inima când văd lucruri, care au făcut parte din viața de zi cu zi a altcuiva, de vânzare.

tu ți-ai strecurat cântecul în mine
într-o după-amiază, când
fereastra sufletului  zăvorâtă bine
se deschisese-n vânt,
fără să știu că te aud cântând.

cântecul tău a umplut clădirea toată,
sertarele, cutiile, covoarele,ca o lavandă sonoră. iată,
au sărit zăvoarele,
și mănăstirea mi-a rămas descuiată.

și poate nu ar fi fost nimic
dacă nu intra să sape,
cu cântecul, și degetul tău cel mic,
care pipăia mierlele pe clape -
și întreaga ta făptură, aproape.

[tudor arghezi, morgenstimmung, în versuri, bucurești, cartea românească, 1980, vol. 1, p. 21.]