Silvia Tuvene. Muza

 în ceață este o dramă de război care se desfășoară în bielorusia, în cel de-al doilea război mondial. personajul principal al filmului, sushenya locuise în același sat de 37 de ani. dintr-o dată, deși se opune sabotării unei linii ferate, sushenya este ridicat de nemți și arestat împreună cu ceilalți făptași. dintr-un capriciu, dar și dintr-o răutate aproape sadică, ofițerul nazist care îl anchetase, îl eliberează. ceilalți sunt executați. după eliberarea sa nimeni nu mai are încredere în el, nici măcar soția lui. bănuit că ar fi colaborat cu naziștii, partizanii vin să îl pedepsească. pleacă spre moarte împăcat, preferând-o suspiciunii cu care îl privea toată lumea în sat.

adevărul despre bunătatea aproape christică a lui sushenya și despre sushenya însuși rămâne îngropat adânc în pădure. deși își mărturisește în trei rânduri călăilor săi adevărul, deși refuză să se lepede de bunătate, sushenya e mereu bănuit de fapte rele, de trădare.

sushenya este ultima fărâmă de umanitate și demnitate într-o lume bestializată de război, într-o lume în care răul și teama triumfă, iar binele rămâne ascuns. până la capăt sushenya, un christ blond și blând, își poartă crucea. își face datoria creștinească iertându-și călăii și luând asupra sa păcatele lumii.

deși filmat în pădure, cadrele nu creează senzația de spațiu, ci sunt aproape claustrofobice. pentru că filmul e tras în cadre strânse, cu camera urmărind personajele in prim plan,  simți că pășești alături de sushenya pe drumul golgotei. faci parte din calvarul lui, asiști neputincios cum nesecata lui bunătate rămâne în ceața pădurii, neștiută de nimeni.

hbo românia va difuza în ceață pe 5 noiembrie 2013, la ora 2.10 și pe 23 noiembrie 2013, la ora 3.55. nu sunt cele mai comode ore pentru o vizionare, dar filmul merită din plin.

cred că datoria unui citadin este să folosească transportul în comun sau taxiul pe cât posibil. un oraș (și mai ales bucureștiul) are nevoie de mai puține, nu de mai multe mașini pe străzi. niciodată nu am resimțit nevoia unei mașini proprii. nici orarul semi-haotic al ratb și al metroului, nici oamenii beți, nici hoții, nici aglomerația nu m-au convins să renunț la transportul în comun, în favoarea mașinii proprii. ce descriu mai jos, s-ar putea să mă transforme dintr-un pieton, într-un șofer.

în zona pieței traian, un grup de puștani (poate 8-10 ani) se hârjoneau „golănește”. sigur: nu erau cei mai educați copii din lume, nici crescuți cu lingura de argint.
unul dintre ei se urcă în autobuz, ceilalți scuipă după el; ușile autobuzului se închid. de pe trotuar, copii fac bâza în continuare. se întrec într-un concurs de flegme, care de data asta se scurg pe ușile autobuzului.
de parca asta nu ar fi fost suficient de întristător, în autobuz se pornesc remarcele:

un el și o ea (cam 20 de ani) comentează:
ea (zgâindu-se la uși): vai, mi-e rău! ce scârbos!!!
(îi dă un cot boyfriend-ului): uită-te și tu! e oribil! cum se scurge!
boyfriend-ul: moooamă! ce te aștepți? niște cioroi! ( spre un amic, așezat cu un scaun mai în spate): scoate, mă, cuțitul! să coborâm după ei!
amicul (calm): știi ce le-aș face cioroilor ăstora? i-aș aduna pe toți și le-aș da foc!
boyfriend: hai să coborâm! să îi batem!

comentariile au continuat preț de o stație. între scenariile apocaliptice cu adunatul și datul foc tuturor cioroilor, bătutul sau tăierea puștilor din stație, puștiul din autobuz amuțise. s-a făcut mic, sperând ca nimeni să nu își amintească de el. panicat se ținea strâns de o bară. cu grijă și-a pus ochelarii în buzunar și la prima stație a zbughit-o din autobuz.  probabil că nu acolo ar fi trebuit să coboare.

în autobuz: nimeni, nimic. indignarea pentru flegmele de pe geam a fost urmată de o liniște totală pentru ideile neonaziste perorate.