Silvia Tuvene. Muza

Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit/viața să ți-o mărească la nesfârșit./Aștepți ce de altă tărie ține,/ce-i unic, puternic din cale-afară,/ trezirea pietrelor, /adâncimi întoarse spre tine.

proactiv este poate barbarismul care mă deranjează cel mai mult. eu nu sunt proactivă, nu știu să fiu așa. nu îmi dau seama dacă se învață sau dacă pur și simplu ține de firea oamenilor, de un instinct vital care te împinge să te zbați și să iei ce crezi că ți se cuvine de la viață.

eu știu însă să aștept cuminte și frumos, poate nu mereu frumos, căci îmi mai pierd și eu răbdările, dar așteptarea mă definește ca o haină bine croită. să duc gândul și mai departe să mă întrec în sofisme: cine n-a așteptat, n-a trăit.

așteptăm să creștem mari, să intrăm la liceu, să terminăm facultatea, să ne îndrăgostim, să găsim o slujbă care ne face fericiți. așteptarea este însăși viața, dovada – momentul în care nu mai aștepți nimic viața se încheie.

există în promisiunea unei prime întâlniri, a unui sărut, a nașterii unui copil o așteptare plăcută, care cuprinde în sine un ghem de potențialități, când îți dai seama că toate scenariile imaginabile sunt în cărți.

cred că asta ar fi definiția fericirii: o așteptare perpetuă, confirmată și răsplătită. într-o zi, la cumpăna apelor, ce poate fi mai plăcut decât o așteptare blândă și cuminte? un semn, un gest și viața capătă culoare.

Trackback URI | Comments RSS