Silvia Tuvene. Muza

in cele mai multe zile iubesc bucurestiul, desi ma dezamageste mereu, autodistrugandu-se si producand o fauna urbana greu de suportat. e un oras care, in ciuda faptului ca este urat sau neingrijit, mi se pare ca in anumite zone are un farmec greu de invins.

alte zone insa sunt construite parca in ciuda orasului si a locuitorilor lui, zone anti-urbane in care nu cresc nici macar buruienile. zona romexpo-piata presei e una dintre acele zone. e ceva abominabil – mi-e greu sa imi imaginez cum cineva poate sa lucreze acolo.

e un loc atat de urat, innebunitor, mizer, aglomerat si extrem de bulversant.  acum se lucreaza la niste cladiri noi, frumoase, semete de sticla si fier, astfel ca intrarea se face ocolind pret de cateva sute de pasi hotelul pullman. oare e atat de greu sa puna un afis cu indicatii: intrarea se face pe acolo, sau pe dincolo sau o harta din care sa se intelega ceva? sunt niste gherete cu paznici de parcari sau asa ceva, evident goale.  eu m-am invartit in cerc si du-te vino si ocoliri si ocolisuri, incat ma simteam ca emirul lui macedonski in “jarul pustiei”.

astept ziua in care titlurile ziarelor vor inregistra dezastrul in cuvinte paroxistice, astept ziua in care oamenii vor rabufni in acest oras care nu mai are spatiu vital. astept ziua in care un piton va lua obiect care ii va veni la indemana si il va arunca fix in luneta masinii oprite la semafor pe trecerea de pietoni. astept ca violenta sa rabufneasca la altcineva si nu la mine, pentru ca nu stiu ce as face dupa aceea, adica nu stiu cum mi-as asuma gestul de a fi spart parbrizul unuia pentru ca tot claxona in disperare, desi era a douazecea masina la un semafor de altfel blocat

aseara in intersectia de la hala traian, 2 indivizi jucau fotbal pe o parte si alta a strazii traian. mingea se oprea pe sub rotile tramvaielor, in parbrizele masinilor sau in capetele pietonilor.

nimeni nimic, toata lumea injura surd si cu toate astea mai e foarte putin pana cand unul o sa izbucneasca. ce are sa fie atunci?