Silvia Tuvene. Muza

CASTANA

din ghimpii amintirii Trecutul l-am cules

ion pilat

așa îți dai seama cât de aproape este strada de tine și cum orice zgomot de ajunge. mie nu imi displac oamenii ășitia care aduna fiare vechi, îmi închipui câte strigăte ca astea trebuie să fi fost în oraș acum 80 de ani, îmbiindu-te să cumperi bragă, sau legume, sau lapte, sau mai stiu eu ce.

revăzut sliding doors cu plăcere, căci gwyneth paltrow în perioada anilor ’90 a fost una dintre actrițele mele preferate.

cred că măcar o dată ne-am întrebat cum ar fi fost dacă: făceam la stânga în loc de dreapta, sau cunoșteam pe x în loc de y, sau luam trenul cu o oră mai devreme?

De notat și o pastilă înțeleaptă/simpatică:

Gerry, I’m a woman! We don’t say what we WANT! But we reserve the right to get pissed off if we don’t get it. That’s what makes us so fascinating! 

ajung lată, obosită, cărând de laptop, de cărți, de papornițe și poșetă pe scări în sus. intru în sala de lectură, îmi las cafeaua, dau permisul, custodele mă interpelează:

- vă rog să nu mai beți cafea în sală! v-am văzut și ieri, dar am zis că nu veniți des. văd că insistați să veniți!

da, insist să vin că am de pregătit referate, da, beau cafea, că așa stă eu trează. nu înțeleg de ce nu pot bea o amărâtă de cafea, nu consult documente rare pe care aș putea să le distrug vărsând cafeaua pe ele. nu înteleg de ce e ok să bei cola, dar nu cafea!

răspuns prompt: cafeua dă un exemplu negativ studenților!  culmea! nu înțeleg cum e ok ca bibliotecarii să vorbească între ei, pe ton ridicat despre permanentat, borcane, recipiente, cosmetice, să le sune telefonul, dând desigur un exemplu foarte bun studenților prin toate astea, și o amărâtă de cafea, îi învață pe studenți să se comporte urât, în mod negativ.

și culmea e că, insist să vin la bibliotecă, ce e disfuncțional în mine de tot insist?

astă mă întreb și eu? de ce naiba mai insist să mă duc într-o bibliotecă în care lipsesc cărti esențiale, în care volumele pe care le iei la împrumut sunt atât de prost legate încât ajungi acasa și trebuie să le lipești tu, în care soluția academică la lipsa de fonduri este să fotocopiezi cărti, să le pui la raft, dar cercetătorul să aibă surpriza să afle că volumul nu a fost fotocopiat în întregime.

o cafea strică tot acest univers academic perfect, serios și funcțional. o cafea!

atâtea școli de comunicare, de mediere a conflictelor și la ce bun? comunicăm din ce în ce mai puțin, ne urâm din ce în ce mai mult și ne întelegem mai puțin unii pe alții. măcar dacă lumea ar tăcea, nu s-ar mai auzi tot zgomotul ăsta inutil.

Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit/viața să ți-o mărească la nesfârșit./Aștepți ce de altă tărie ține,/ce-i unic, puternic din cale-afară,/ trezirea pietrelor, /adâncimi întoarse spre tine.

proactiv este poate barbarismul care mă deranjează cel mai mult. eu nu sunt proactivă, nu știu să fiu așa. nu îmi dau seama dacă se învață sau dacă pur și simplu ține de firea oamenilor, de un instinct vital care te împinge să te zbați și să iei ce crezi că ți se cuvine de la viață.

eu știu însă să aștept cuminte și frumos, poate nu mereu frumos, căci îmi mai pierd și eu răbdările, dar așteptarea mă definește ca o haină bine croită. să duc gândul și mai departe să mă întrec în sofisme: cine n-a așteptat, n-a trăit.

așteptăm să creștem mari, să intrăm la liceu, să terminăm facultatea, să ne îndrăgostim, să găsim o slujbă care ne face fericiți. așteptarea este însăși viața, dovada – momentul în care nu mai aștepți nimic viața se încheie.

există în promisiunea unei prime întâlniri, a unui sărut, a nașterii unui copil o așteptare plăcută, care cuprinde în sine un ghem de potențialități, când îți dai seama că toate scenariile imaginabile sunt în cărți.

cred că asta ar fi definiția fericirii: o așteptare perpetuă, confirmată și răsplătită. într-o zi, la cumpăna apelor, ce poate fi mai plăcut decât o așteptare blândă și cuminte? un semn, un gest și viața capătă culoare.

casele, bijuteriile, cărțile vechi mă cuceresc. mi-aș dori o casă să locuiesc într-o casă veche, cu tavene înalte, cu spații largi. în același timp, e adevărat că toate lucrurile au un timp și o vârstă. dacă nu ești legat organic de o astfel de casă, e greu să îți găsești locul în ea, să o cucerești pentru a te lăsa să devii parte din propria ei viață.
în același timp mi se pare ceva sfâșietor de trist să înstrăinezi bijuterii, haine, obiecte personale. parcă nu își mai găsesc locul în alte mîini și în alte case. e ceva care îmi strânge inima când văd lucruri, care au făcut parte din viața de zi cu zi a altcuiva, de vânzare.

tu ți-ai strecurat cântecul în mine
într-o după-amiază, când
fereastra sufletului  zăvorâtă bine
se deschisese-n vânt,
fără să știu că te aud cântând.

cântecul tău a umplut clădirea toată,
sertarele, cutiile, covoarele,ca o lavandă sonoră. iată,
au sărit zăvoarele,
și mănăstirea mi-a rămas descuiată.

și poate nu ar fi fost nimic
dacă nu intra să sape,
cu cântecul, și degetul tău cel mic,
care pipăia mierlele pe clape -
și întreaga ta făptură, aproape.

[tudor arghezi, morgenstimmung, în versuri, bucurești, cartea românească, 1980, vol. 1, p. 21.]

luni de dimineața am sfârșit cu zațul din cafetieră pe pereți (și nu e prima oară), apoi am continuat în următoarele 5 minute cu spartul unui pahar. ieri mi-am vărsat o cafea  (era a 3-a pe ziua de ieri) plina ochi și plină promisiuni în poală.  what next? azi am ajuns la rezoluții înțelepte și pașnice. too much of a good thing is enough. am decretat pauză de cafea, sau mă rog, pauză de cafea in exces.

en hora buena și să mă țină!